Aceasta este intrebarea.

Am inceput B2.1 fiind eu insami – Luisa, 29 de ani. O fata ca oricare alta. Dupa doar o saptamana la Deutsch Akademie, aveam 75 de ani si eram putred de bogata.

Atat de bogata incat toate rubedeniile imi ravneau milioanele de euro, colierele, hotelul, colectia de tablouri, insula si casa de vacanta din Mallorca. De la fostul meu prieten de 65 de ani, de care ma despartisem pentru maseurul meu tanar si nelinistit, pana la nepotul cheltuitor, de la guvernanta pana la sora mea invidioasa, toti asteptau sa-mi scriu testamentul si sa aiba, astfel, ocazia de a-si ingrasa contul. Colegii si-au interpretat rolurile remarcabil. Tomoko, fiul meu plecat in America, nu s-a lasat pana nu i-am dat cateva milioane bune. Dan – in postura de fost prieten – a trebuit sa se multumeasca doar cu un Picasso lasat amintire, fara posibilitatea de a-l putea vinde.

Maseurul meu – Anja – a avut parte, insa, de mai multe privilegii. La fel si menajera interpretata de Suzanna. N-a fost usor sa imi impart bunurile agonisite intr-o viata, dar mi-a iesit de minune. Si, cand nici bine nu ma obisnuisem cu rolul de milionara excentrica… m-am trezit comisar. Trebuia sa investighez o spargere data unei banci. Doi colegi devenisera peste noapte hoti, si, cu exceptia judecatorului, judecatoare in acest caz, aveam o clasa de suspecti.

Fiecare a povestit ce-a facut cu o seara inainte, fiecare si-a prezentat alibiul dar, spre rusinea mea, inevitabilul s-a produs. Si, fix ca un comisar lipsit de experienta, m-am trezit ca trag de urechi oameni nepotriviti. Logica a functionat destul de prost si teroristii – Dan si Mariana – au scapat nepedepsiti. Dar exercitiul ne-a amuzat teribil.

Incepand de azi, ne-au mai ramas doar cateva zile de joaca. Oare ce va mai urma?