Nu stiu altii cum sunt, dar eu, cand ma gandesc la locul nasterii mele, care, ca sa evitam confuziile, nu e Humulesti, imi amintesc ca, deseori, desi era frig de-ti ingheta inima in piept, era totusi soare. Si numai la gandul ca e soare, frigul devenea patetic.

Nu intentionez sa scriu un post inutil despre vreme si nici o cariera de meteorolog nu vreau, dar nu inteleg…cum se descurca oamenii din Berlin saptamani in sir fara soare pe cer? Fara lumina? Doar cu ploaie marunta “made in reumatism” si cu un cer de culoarea gulerului murdar.

Da, stiu ca soarele e undeva acolo in spatiu si ca ne vegheaza de dincolo de nori, dar mie, personal, daca nu mi se arata clar, pe fata, mi se infunda toate corabiile. Iata de ce, de cateva zile, corabiile mele sunt sub un strat adanc de mal si nu reusesc sa fac nimic constructiv.

Ba ieri, culmea penibilului, conducandu-mi o prietena la aeroport, tresar pret de o secunda vazand o raza de lumina proiectata pe fereastra trenului. Dintr-o data durerea de cap ma lasa si inceput sa rad in sinea mea de gandurile negre si pacatoase care-mi invadau capul.

Si, ca momentul penibil sa fie desavarsit, constat in milisecunda urmatoare, ca asa zisa raza de soare nu era altceva decat lumina neonului din interiorul trenului, reflectata pe geam.  Inutil sa mentionez ca durerea de cap a revenit si nu m-a lasat pana la Pankow, desi raza m-a condus constiincios tot drumul, neabatandu-se niciun milimetru.

Ei, in astfel de momente abia astept sa vina seara. Macar atunci nu e soare pentru ca asa e in firea lucrurilor. Si, desi la inceput imi parea cumva rau ca fac modulul de seara la Deutsch Akademie, acum mi se pare super pentru ca zau daca nu seara e cea mai fresh parte a zilei!